„Trebuie să cunoşti trecutul ca să poţi înţelege prezentul.”
Werner Schmidt - un sas care a redat strălucirea Casei Hesshaimer din cartierul Dîrste din Braşov.
Landhaus Hesshaimer in 1904
Casa Hesshaimer in 2006
Vila HePa in 2016
... Poate că, aşa a fost să fie, m-a aşteptat pe mine! a completat zâmbind . ...ne-aţi trezit curiozitatea, povestiţi-ne vă rog cum a fost mai departe, ce a urmat, cum era ȋnăuntru, era ceva de recuperat?
Werner Schmidt: Perioada care a urmat a fost destul de lungă, mai mult de şase ani au trecut până când vila a fost eliberată de aceste familii iar in tot acest timp nu s-a putut interveni asupra ei, singura actiune de intervenţie a fost verificarea fundaţiei şi determinarea gradului de deteriorare. Concluzia acestor intervenţii a fost: că trebuie şi merită să fie reabilitată, de fapt aveam dovada cea mai clară că această casă ȋncă „trăieşte” şi vrea să fie salvată, chiar dacă nu o arată!Ce am recuperat? Absolut tot ceea ce s-a putut: de la gresia holului, porţiuni din pardoseala din lemn, scara interioară– cu elemente lipsă şi arsă ȋn unele locuri, gresia de pe terasă, tavanul pictat, intrarea principala sculptată ȋn piatră şi până la cele mai mici ornamente de pe geamuri. Ca şi mobilă, din păcate, o singură piesă a „rezistat” de-a lungul timpului : cuierul din hol, acesta fiind supus „ȋnnoirii”, plin de straturi de vopsea şi cu elementele decorative smulse. Am privit partea bună a lucrurilor: era o casă şi nu o ruina! Chiar dacă această vilă nu a facut parte din patrimoniu – toate lucrările executate au fost făcute astfel ȋncât şi cea mai mică mărturie a trecutului să fie păstrată. Chiar dacă s-a făcut o schimbare funcţională, faţada şi parterul casei sunt constituente ale originalităţii ce oferă statutul de valoare şi de ce nu, reprezentativitate.
Ce ştiti din istoria acestei case? Cum aţi aflat ?
WS: A fost construită ȋn anul 1903, ca şi casă de vacanţă a familiei, la cererea lui Adolf Hesshaimer un mare negustor industriaş al anilor 1900, proprietar pe atunci al fabricii de ciocolată„Hess” (Cibo denumită ȋn anii 1970 şi ulterior Poiana după 1990) de pe strada Cuza Vodă, care din păcate astăzi nu mai există fiind demolată. „Landhaus Hesshaimer” a fost proiectată de Albert Schuller, arhitect care şi-a lăsat amprenta şi ȋn centrul oraşului Braşov cu proiectul clădirii ce a adăpostit pe vremuri Banca Naţională Săsească.Din istoria vilei nu lipsește nici „trecerea” prin regimul comunist, ȋn timpul acestui regim, casa fiind naționalizată şi transformată ulterior în sediu de Poliţie.
Ca o paranteză: am avut ocazia şi onoarea să ȋl cunosc pe domnul Vasile Aldea, un braşovean inimos, pasionat de trecutul acestui oraş, căruia ȋi mulţumesc pentru implicare şi pentru frumoasa lecţie de istorie. Un OM care m-a ajutat să cunosc mai bine trecutul acestei case, prin fotografii, schiţe, detalii importante din viaţa acestei familii- familia Hesshaimer, regăsindu-le, scrise de dânsul ȋntr-o carte de excepţie. Tot de la dânsul, prin demersul făcut ȋn arhiva oraşului, am putut să obţin ȋn vara anului trecut, o copie a planurilor originale ale arhitectului, fiind totodată şi o confirmare că recompartimentarea casei care fusese deja executată, a fost ȋntocmai acestui plan.
Când aţi ȋnceput lucrările? Aţi povestit şi de un ȋnscris găsit aici? Cum a fost?
WS: Ȋn februarie 2014, a fost „startul” ca să zic aşa şi a fost un amplu proces de consolidare, reabilitare şi restaurare exterioară. Nu am refăcut-o aşa cum ȋmi place ci aşa cum a fost! Pe casă dacă vă uitaţi, se află o statuetă ȋnfăţişându-l pe zeul Mercur de la romani, zeul mesager şi echivalent al zeului grec Hermes. Se spune că Mercur era şi zeul comerţului şi al călătoriilor, planeta Mercur fiind cunoscută ca şi planeta comunicării, a relaţiilor interumane. Această statuetă din cupru mai poartă urmele gloanţelor din războaiele vremurilor şi a fost la rândul ei ţinta unor „intervenţii” de demontare, dar probabil soarta a făcut ȋn aşa fel ȋncât a rezistat. A rezistat pentru că avea ceva de spus, avea ceva ce trebuia dat mai departe, lucru ce s-a şi ȋntâmplat.
De când am cumpărat-o, am bănuit că sus, acolo, ȋn globul pământesc pe care se sprijină statueta, trebuie să fie ceva.Ştiam că pe vremuri saşii obişnuiau să lase mărturie timpului, scrisori, amintiri, dovezi ale vremurilor lor. Aşa a şi fost : am găsit, un cartuş confecţionat din cupru, sigilat, ȋn parte deteriorat de expunerea la umezeală. Ȋn acest cartuş, am găsit o scrisoare scrisă de Adolf Hesshaimer, alături de câteva timbre şi monezi din aceea vreme. Ȋn acest ȋnscris, personal pot spune că am descoperit farmecul vremurilor, respectul faţă de cei din jur, un veritabil cult a familiilor şi al tradiţiilor demult apuse, aceea distincţie de mult uitată a vorbelor aşternute pe hârtie, ISTORIE pentru noi , generaţiile de astăzi.
Este pentru mine o scrisoare cu o incărcătură emoţională unică pe care la rândul meu am repus-o ȋn acelaşi loc pentru generaţiile următoare, urmând exemplul predecesorului meu, am alăturat-o unor mărturii ale vremurilor noastre şi am pus câteva rânduri despre mine şi familia mea.
Traducerea ȋn limba română a acestei scrisori :
Werner Schmidt: Am redat frumuseţea şi zâmbetul acestei case fără să aştept ceva ȋn schimb. Sunt mandru şi cred că, să găseşti un asemenea document este răsplata supremă pentru fiecare om implicat ȋn astfel de acţiuni, este un arc peste timp, e ca un mesaj primit că ceea ce ai făcut, ai făcut bine. Domnule Werner
Domnule Werner Schmidt , ȋmi permit să vă ȋntreb : ce sunteţi de meserie?
WS: Meseria mea nu are nimic de-a face cu arhitectura sau cu restaurarea . Eu de meserie sunt tehnician auto. E adevărat că am avut ocazia să ”pun pe picioare” cum s-ar spune câteva construcţii ȋnsă de cu totul altă destinaţie, ȋn alt domeniu, nu exista grad de comparatie ȋntre ceea ce am construit şi ceea ce am realizat aici cu această casă.
Sunt de naţionalitate german, provin dintr-o familie de saşi, m-am născut ȋn România şi ȋmpreună cu parinţii şi fraţii mei am plecat ȋn 1981 ȋn Germania, iar ȋncepând din 1993 m-am reȋntors şi m-am stabilit ȋn Braşov, trăiesc, locuiesc aici, ba mai mult de atât, copiii mei s-au născut aici.
Ca să ai grijă şi să laşi mai departe ceea ce noi am primit, astfel de case, pagini de istorie, nu cred că e nevoie să ai o anumită meserie – e nevoie numai de conştiinţă şi respect. Mă ȋnspăimântă viitorul privit din prisma a ceea ce lăsăm copiilor noştri : mall-uri, clădiri uriaşe, tone de ciment fără „ plus valoare” ȋnafară de cea a materialelor incluse, clădiri fără identitate, fără amprente personale. E bine că se construiesc şi acestea, o numim dezvoltare ȋnsă dacă luăm la pas ȋn fiecare oraş străzile, nu se poate să nu vedem aceste case, care iţi dau impresia că plâng şi poate dacă ar avea voce, noi oamenii am auzi o mare de plânsete şi poate nu ne-ar mai fi indiferent!
Şi aici, vreau să schimb puţin discuţia cu o mică poveste: zilele trecute am vizitat Constanta şi efectiv m-am cutremurat când am ajuns pe faleză şi am privit Cazino–ul, un superlativ ȋn materie de arhitectură, un capitol de istorie, lăsat de izbelişte ...nu pot să cred, cum e posibil aşa ceva? Da, ştiu, este numai un exemplu, pe care mulţi l-au mai luat ȋn discuţie ȋnsă acum, aici, ȋn dialogul nostru cred că e cel mai bun exemplu!Am refuzat copiilor mei o fotografie acolo, pentru că nu pot zâmbi ȋn faţa aparatului având alături o bijuterie arhitecturală ȋn „agonie”. Este o crimă să laşi ȋn paragină o asemenea capodoperă şi să te „dezvolţi”alături ȋn mall-uri şi clădiri, mă repet - fără valoare peste timp! Eu nu judec, ȋnsă mai marilor oraşului ar trebui să le fie ruşine, ar trebui pedepsiţi şi traşi la răspundere pentru fiecare zi ȋn care nu au făcut nimic pentru acest simbol al oraşului şi nu numai! Nu merită oare să fie redat comunitătii şi lăsat mai departe drept mărturie, drept carte de istorie, copiilor noştri ? Eu am crescut pe aceste meleaguri şi am ȋnvăţat că poporul român este un popor de oameni, harnici, iubitori de neam şi ţară, mândrii de istoria lor şi de valorile lăsate de ȋnaintaşi! Aici in România sunt multe, mult prea multe promisiuni de reabilitare fără finalitate...
Când vizităm alte ţări, mergem şi nu pierdem ocazia de a contempla, de a afla istoria caselor vechi, a castelelor, a muzeelor - toate ridicate de ȋnaintaşi, restaurate şi păstrate cu grijă de alţi semeni de-ai noştri. Oare chiar crede cineva că mall-urile, zgârie-norii şi blocurile fier-beton ar putea trezi peste ani emoţiile şi acele sentimente unice pe care numai o clădire istorică o face?
Mă ȋntreb, oare nu vede nimeni cum agonizează? Marea nu cred că poate „acoperi” ţipetele de disperare şi neputinţă ale CAZINO-ului! ...şi sunt mii de astfel de bijuterii lăsate cu sau fără intenţie să se dărâme... Poate, ar trebui să mergem să lăsăm câte o lumânare ȋn loc de fiecare poză pe care o facem acolo –poate aşa va trezi conştiinta autorităţilor, poate aşa fiecare om ce trece pe acolo se va intreba şi va adresa mai departe ȋntrebarea : de ce nu pot păşi aici?, poate aşa lumânările le vor vedea şi cei ȋn măsură să facă ceva, pentru că sunt sigur că ȋncă nu este prea târziu şi asta nu numai ȋn cazul Cazino-ului din Constanţa...
Revenind la această casă, eu am perceput-o ca o „datorie de suflet” faţă de acest oraş minunat. Am văzut, am citit şi am fost impresionat de fiecare dată când am descoperit oameni care au facut acelaşi lucru ȋn diverse locuri din ţară şi tare mă bucură faptul că ȋn ultimul timp ȋncep să apară din ce in ce mai multe reacţii la nepăsarea faţă de aceste clădiri ale timpurilor trecute.
Domnule Schmidt, astazi poarta numele de HePa – vila HePa! De ce HePa?
WS: HePa sunt iniţialele de la numele copiilor mei : Heidi şi Patrick, lor le dedic această casă pentru că timpul pe care l-am petrecut muncind aici a fost ȋn totalitate din timpul dedicat lor. Sunt incântat pentru ȋn aproape doi ani de zile, cât am lucrat la această casă le-am insuflat şi copiilor mei pot spune, admiraţia faţă de astfel de bijuterii şi poate că i-am invăţat să privească cu alţi ochi casele „vechi”. Mă surprind de fiecare dată când ei,„descoperă”clădiri vechi ȋn plimbările noastre şi ȋmi spun curioşi şi inocenţi: Tati uite şi aici e o casă de „istorie”, de ce nu are nimeni grijă de ea? Oare când a fost construită?
Ȋmi permit să vă ȋntreb aici : Aţi accesat fonduri pentru această investiţie ?
WS: Nu, nu am accesat fonduri. Investiţia a fost realizată integral din fond privat .
Ce statut are vila astazi ?
WS : Ca şi funcţionalitate, ȋn prezent vila HePa este o locaţie de evenimente pentru că am dorit să fie şi este, un loc special ȋn care să te simţi „altfel”!
Ȋn ȋncheiere, ne spuneţi care au fost cei mai importanţi colaboratori care au pus umărul la această lucrare sau...este secret??
WS: Nu, nu este nici un secret când sunt merite! Cu cei cu, care am lucrat, compania de constructii CON-A, condusa de un OM cu o valoare morală de excepţie, un adevărat profesionist-domnul Sorin Cristea, nu sunt la prima colaborare. Au avut specialişti pe fiecare ”treaptă” de lucrări: au avut echipă de zidari- adevaraţi profesionişti, echipă de dulgheri, ce au lucrat şi au restaurat gresia şi pardoseala de lemn. Ȋn zilele noastre o mare provocare ȋn astfel de lucrări sunt meşterii – ȋn adevăratul sens al cuvântului ! Ȋncetul cu ȋncetul dispar aceşti meşteri, dispar metodele tradiţionale... Am realizat după această nobilă experienţă că cei care lucrează în restaurare sunt nişte oameni mai „altfel”, mai speciali. La acest capitol, de oameni speciali sunt dator să amintesc şi de echipa care a executat tot ceea ce ȋnseamnă lemn – o echipă de oameni tineri, ȋncântător de talentaţi care din mâinile lor fac „lemnul să vorbească” – echipa COT, sub ȋndrumarea unei doamne dedicată artei de a lucra cu lemnul – doamna Barbara Dutli, un OM inimos şi grozav, de o mare nobleţe sufletească. A fost o lucrare complexă, o casă ȋn care măiestria şi-a spus cuvântul şi ȋnchei spunând că pentru mine, a fost o mare provocare şi efectiv a fost completatarea perfectă a capitolului satisfacţii profesionale.